Weekendul asta a fost despre el @filip_ion717 . A inceput campionatul national de motocross si a avut prima etapa la Sf.Gheorghe. A avut un inceput extraordinar. Pozitie top in calificari, primul in prima mansa, insa in a doua mansa nu i-a pornit motocicleta la start.
Pentru el a fost poate unul din cele mai grele momente cu care s-a intalnit in viata lui. Din pozitia pe care si-a dorit-o atat de mult, neputincios in fata motocicletei. Pe cat de greu a fost pe atat de benefica este aceasta experienta pentru el. A invatat ca focusul trebuie sa fie pe cursa pana in ultima clipa, ca rezultatul este o urmare a procesului, ca o pozitie nu poate sa ii ia ceea ce el stie si este deja!
Ce am invatat eu weekendul acesta este ca Dumnezeu lucreaza prin noi. Inainte de cursa nu am spus decat “Doamne, sa fie asa cum e bine pentru el.” Cand am vazut ca nu porneste motocicleta am stiu ca asa a fost mai bine pentru el si ca a probabil a fost protejat de ceva mai rau. Nu e usor sa stau in genunchi langa el si sa-i vad viziera plina de lacrimi, sa-i vad durerea, sa-i vad neputinta, dar Doamne, o viata as sta sa ma uit la el cum creste si cum se imbarbateaza!
Suntem binecuvantati ca avem privilegiul de a fi parinti si ca suntem martori la cresterea unui om!
@adiraduta21 esti cel mai bun antrenor pe care si l-ar putea dori orice sportiv! Multumim pentru tot!
E din nou momentul acela din an în care inima mi se umple de uimire și recunoștință pentru perseverența lui Tudor. E o bucurie greu de pus în cuvinte să-l privesc din spate și să-l văd cum repetă cu răbdare, cum se mobilizează, cum se încruntă când nu reușește și apoi, cu și mai multă forță, o ia de la capăt. Cum urcă pe scenă de parcă acolo ar fi acasă, cum se pierde cu totul în muzică și se dăruiește clipă de clipă. Atât eu cât și tatăl lui nu putem decât să ridicăm ochii și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta binecuvântare.
Mulțumim din suflet, @suzana.dumitrescu pentru ca l-ai învățat Interstellar ( a doua melodie, dacă aveți răbdare să o ascultați) , pentru că îl șlefuiești săptămână de săptămână, cu răbdare și blândețe, și pentru că i-ai arătat nu doar cum să cânte, ci și cum să iubească acest instrument.
Am pornit plini de entuziasm spre Ponta de São Lourenço, convinși că ne așteaptă o drumeție ușoară. Surpriză: încălțările nu erau tocmai pentru traseu, iar „trouble maker”-ul familiei și-a epuizat rezistența cam la jumătatea drumului. Cu toate astea, am decis să facem cale întoarsă. Chiar și așa, am rămas cu imagini spectaculoase în minte – stânci roșiatice, oceanul infinit și lumina caldă care făcea peisajul să pară desprins dintr-un film.
Pădurea Fanal e locul unde timpul pare suspendat între ramuri de laur secular, ceață și lumină difuză. Aici, norii coboară atât de jos, încât uneori ai impresia că poți să-i atingi. E o experiență care îți rescrie reperele. Ești sus, dar norii sunt și mai sus, apoi coboară printre copaci, te învăluie, te fac să te simți parte dintr-un tablou viu. Aerul e dens și moale, lumina e filtrată de ceață, iar liniștea e absolută, într-un fel care nu sperie, ci te așază în tine.
Copiii simt locul altfel. Se descalță, vor să atingă pământul cu tălpile, să simtă mușchiul rece, umed, direct sub piele. Se întind în iarbă, pe spate, și privesc cerul — un cer care nu stă locului, în care norii se mișcă repede, fug și se desfac în forme care vin și trec. Te cheamă să te așezi lângă ei. Și o faci. Pentru că e imposibil să reziști unui spectacol atât de simplu și atât de viu.
Fanal nu e doar o pădure — e o stare. Un loc unde corpul și mintea încetinesc, iar prezentul capătă greutate. Un spațiu în care natura nu cere nimic, dar oferă totul, dacă ești dispus să simți.
Coborâm din mașină și vântul ne întâmpină,nu ca o adiere, ci ca o trezire.
Fiecare celulă se ridică în picioare, gata să asiste la miracol.
Oamenii se împrăștie tăcuți pe pietre, pe pajiști, cu fețe, umflate de somn, cu prosopul înfășurat în jurul picioarelor.
Aici nu mai contează cum arăți, ce porți sau ce crezi că e important.
Materia își pierde greutatea. Eul dispare. Doar pământul rămâne.
Natura își cere, fără glas, drepturile uitate.
Suntem doar spectatori. Nu centrul, nu creatorii, ci martori ai unei creații pe care n-am putut s-o stricăm.
Încă.
Fiecare pietricică, o replică. Fiecare nor, o cortină. Soarele-personajul principal. Iar noi – privitori tăcuți,
cu inimile în palme, ca niște copii ce văd pentru prima oară lumină.
La 1810 metri, într-o dimineață de vară, te întorci la ce e esențial. Aici înveți din nou să vezi. Să taci. Să simți.
Ce bine-ar fi să fim mai des spectatori și mai rar regizori într-o lume care nu are nevoie să fie scrisă, ci doar iubită.
